Copiii care au suferit traume își pot exprima durerea adânc îngropată într-o varietate de moduri. Auto-liniștire când sunt mici. Auto-vătămare când mai cresc.
Fiica mea obișnuia să-și bată ușor fruntea pe pernă. În somn. Sau în stare de semi-adormit. Sau când nu putea adormi. Sau când îi era frig sau trebuia să meargă la baie. Am cerut ajutor. Am fost sfătuiți să dormim împreună cu ea. Am făcut asta pentru o vreme. Într-adevăr, căldura patului nostru, compania noastră, chiar dacă s-a trezit și a început să-și bată capul în pernă, i-am mângâiat-o ușor pe cap și s-a strâns mai aproape de noi și a adormit imediat. O vreme s-a oprit. Stresul facea să revină la acest vechi obicei. I-am luat perna pentru o vreme și apoi, cu scolioza ei, a trebuit să luăm definitiv perna. A fost o luptă foarte tristă de dus. A plâns lacrimi fierbinți pentru perna ei.
Am vorbit despre modul în care obiceiul ei ar putea fi perceput de alți copii, mai ales când ea a dormit la grădiniță. Ea a spus că nu o face acolo. Deci are un anumit control de sine.
La grădiniță, în timpul primului curs de engleză a început să-și piscălească buza superioară. Odată a trebuit să mă duc să o iau de la grădiniță la mijlocul dimineții, pentru că sângerarea buzelor nu se oprea. Își pișca buza însângerată tot timpul. Chiar dacă buza era perfect netedă și nu era uscată, ea o pișca din senin, iar întregul proces de vindecare a fost un calvar pentru că ar fi crustă și ea ar lua crusta. Asta a durat timp de 3 ani cu pauze din când în când.
Anul trecut a început să-și rupă pielea de pe vârful degetelor. Straturi de piele. De la degetele mari sau de la arătător. Din fericire, se vindecă repede. I-am pus crema. Am vorbi despre asta. Ne-am liniștit și ne-am vindecat. Mai schimbam tactica și o certam când continua să o facă.
Pe măsură ce își rupe zgaibele de pe picioare, fiecare zgârietură sau julitură dobândită pe bicicleta sau pe scuterul ei, de la cățăratul în copaci, de la mușcăturile de țânțari… este întotdeauna însângerată undeva pe corp. Asta înseamnă că lenjeriile de pat sunt, de asemenea, pline de puncte de sânge. Puncte mici de la un capăt la altul. Și pătura ei. Și peretele ei. Simt că mă împietresc în inima mea în această chestiune. Văd sângele pe perete și îl las acolo. Luna trecută și-a pictat cu degetul o inimă cu sânge. Pictură cu amprente mici punctate. A fost pe perete câteva zile când a văzut-o Conrad. S-a supărat. I-am spus că eu nici n u mai am energie să mă mai enervez. Sunt amorțită la această problemă. Simțeam că am încercat totul. Am spălat peretele cu ea. Am luat privilegii. am plâns singură. Am plâns cu ea. am implorat-o. I-am explicat cât de nesănătoase sunt rănile deschise. Seara târziu, Conrad la pus-o pe Jackie să spele ușor peretele, cu partea moale a buretelui. Unele zone devin galbene pe peretele alb, de la îndepărtarea primelor straturi de vopsea. Ea a spălat singură peretele timp de 20 de minute lungi. Asta a fost cu ceva timp în urmă. Poate o lună. Nu a mai pictat peretele de atunci. Deși a mai fost sânge pe cerșaf de la crustele picioarelor ei. Nu îmi țin respirația până se mai întâmplă. Mă bucur că nu a făcut-o din nou… încă. Pentru a-mi proteja inima de dezamăgire, nu cred că acesta este ultima pictură murală cu sânge. Dar mă bucur că această consecință a făcut clic în sfârșit.
Anul acesta am vorbit despre răni. Ea are dureri. Ea trebuie să și le aerisească. O ascult cu deschidere și vorbește. Unele amintiri nu sunt complete, dar sunt reale, valabile și în contextul pe care îl cunosc despre copilăria ei timpurie, totul se leagă.
Mă gândesc la terapie. Dar terapeuți buni pentru copii în România sunt rari, și cei cu experiență au programul plin.
Ma doare inima pentru ea. Și unii ar putea fi tentați să se gândească „de ce te chinui atât de mult cu atâtea drame pe care nu le-ai provocat?”
Îi iubesc pe acești copii. Ei sunt copiii mei. Da, viața mea ar fi puțin mai ușoară dacă nu aș avea de-a face cu durerile lor sau cu programările la doctor, dar care ar fi viața lor dacă nu m-ar avea pe mine? Pentru mine este un preț mic de plătit pentru un efect uriaș, pentru vindecare perseverentă și o binecuvântare pentru ei.
Suntem înconjurați de multă durere, multe răni. Și la un moment dat s-ar putea să fim noi cei care au nevoie de ajutor. Așa cum o căsnicie puternică nu este alcătuită din doi oameni puternici, ci din doi oameni imperfecți care, pe rând, sunt puternici unul pentru celălalt… așa este și viața de familie.
Le încredințez lui Dumnezeu. In fiecare zi. Și mă ajută să le dau drumul și să nu mă zdrobesc de greutatea durerii lor. Dumnezeu este Vindecatorul. Sunt doar o unealtă, un scut temporar, un strat liniștitor de iubire și credință. Și eu sunt o fiică a lui Dumnezeu. Deci toți ne odihnim în El.
Împărtășesc acest lucru în speranța că poate încuraja o mamă a unui copil care a suferit o anumită traumă și, pe lângă faptul că poartă povara acestei dureri, ea poartă și rușine. Rușine de judecata altora. Rușine de respingere. Mă tem de litania de sugestii și sfaturi pe care le-aș putea primi de la oameni întâmplători, înainte ca aceștia să facă un pas necesar de empatie. Un pas care de obicei liniștește sau reduce drastic cantitatea de cuvinte pe care ar fi tentați să le împărtășească, pentru că ei înșiși se simt inconfortabil. Rușinea crește ca ciuperca în borcanul tăcerii și al secretului. Trebuie să ne ocupăm de asta pentru a-i ajuta pe copiii noștri să-și aerisească propriul borcan. Trauma lor nu este vina ta. Drag părinte adoptiv. Dar cel mai important, trauma lor nu este vina lor. Dar este treaba, responsabilitatea și privilegiul nostru să-i iubim prin această durere, și prin traumele lor. Dacă nu noi, atunci cine?