Astăzi la educație civică Doamna învățătoare a invitat-o pe fiica mea mai mare sa își spună povestea. Doar dacă vrea. Adopția nu e un secret acasă, in cartier, in biserica sau la școala. Modul natural în care tratam aceasta parte din povestea noastră a fost transmis ca atare mai departe. Nu-i nici bine nici rău. E provocator uneori, e trist, e o binecuvântare, e o bucurie. E un amestec de multe emoții, ca viața.
Invitația a fost acceptata cu toată inima. Fiicei mele îi place să povestească, ii place sa capteze atenția prin discursuri coerente si bogate. Cum zice si tata “e o artistă”.
Si așa a stat ea în fata clasei și și-a spus povestea, de la abandon la noua familie, și toate detaliile dintre. Că a fost captivantă, e puțin spus. Spre sfârșit, ca un vorbitor dăruit, le-a captat iar atenția anunțând că le va împărtăși un secret, ceva ce nu le-a mai spus pană acum. Și, draga de ea, a declarat fără să-i tremure vocea ca ea e de etnie romă. Si uneori i-a auzit făcând comentarii jignitoare la adresa etniei. A completat: “uitați-vă la mine. Sunt eu agresivă? Sunt eu urâtă? Nu. Si totuși sunt de etnie romă.”
A avut o îndrăzneala extraordinară. Nu știu dacă am mai fost vreodată așa de mândra de ea. Vocea ei, claritatea cu care se exprimă și numește emoții, situații, așteptări, limite… e o minune de 9 ani.
Hotărârea ei de a-și asuma un statut, de a vorbi curajos, de a educa civic colegii de clasa a treia… mi-a făcut cadou de mărțisor. Toate conversațiile noastre care uneori păreau seci sau inutile iată ca dau roade. Dacă nu i-aș fi spus (târziu) acum trei ani, trei ani după adoptie, când avea 6 ani, n-ar fi vorbit astăzi asumat. Deși a fost o conversație șocanta și dureroasa, cu întrebări ulterioare, era încă îndeajuns de inocentă și cu mintea și inima tinere cât sa integreze informația ușor…
Dar în final și la urma urmei, de ce a fost o conversație grea la 6 ani? Mai grea decât cea despre adopție începută și abordată des de la 3 ani
In primul rând ca n-am crezut că e o mare scofală și am menționat etnia la început de câteva ori, ca un fapt nesemnificativ pentru noi. Nici nu înțelegea ce înseamnă pe la 3 ani. Dar de fapt nu înțelegea nici adopția, dar circumstanțele mutării de la asistenții maternali, vizitele asistenților sociali, schimbarea numelui, toate ne-au forțat si oferit contextul sa tot lămurim situația noastră.
După încuviințarea adopției jumătate de an n-am adus vorba de adopție. Am uitat cu toții. Devine un fapt secundar și viața se întâmplă. Și e bine și așa. Ne dăm seama câta iubire ne împletește împreuna și modul cum am devenit o familie nu ne definește în esență. Dar tocmai că și noi și ea am uitat, când a venit vorba de adopție, noi adulții am accesat memoria ușor. Fiica noastră însă s-a panicat. “Ce adoptie?” I-am (re)spus ca e adoptată, si părea îngrijorată. “Dar ce înseamnă?” Am făcut referire la amintirile recente și s-a lămurit și liniștit. De atunci am făcut un efort conștient să aduc în discuție trecutul, miracolul adopției, bucuria că am găsit-o, privilegiul să fim părinții ei. Și în plus, ne-am hotărât să adoptăm din nou. Observând procesul și pașii, de unii și-a amintit, pe alții i-a parcurs pentru prima dată ca și primitor de copii. Ca și gazda.
Am mai spus povestea, dar zilele astea m-am gândit la similitudini si diferențe.
Vorbind natural despre adopție, fiica noastră le-a povestit copiilor la Grădiniță. Cu pasiune si har. Când am luat-o după program mi-a spus ușor deranjata: “mami, copiii de la gradi se lauda ca si ei sunt adoptați”. Am știut atunci ca eram pe drumul cel bun. Frica mea pentru suferința ei posibila de excludere pe considerentul ca e adoptată s-a risipit. Ea avea la 5 ani vocabularul și îndrăzneala să comunice despre adopție și s-o prezinte într-o lumina caldă, așa cum si e. Nimic de speriat.
In acest context, m-am gândit zilele astea, cum ar fi fost sa le povestească faptul ca e de etnie Romă, cu pasiune și creativitate, ca la aceeași vârsta copiii sa spună ca și ei sunt. Iar fiica mea sa vina ușor ofticata ca cei de la gradi se lauda ca si ei sunt de etnie Romă.
Ma regăsesc un pic in fiica mea. Noi am crescut Învățând despre Dumnezeu și cântând cântări. Desi eram ortodoxi, pasiunea noastră pentru Scriptură ne eticheta ca si pocăiți. Și, copil fiind, m-au întrebat vecinii mici în mod răutăcios: “ești pocăită?” La care am răspuns cu fruntea sus: “da”. După un moment inconfortabil de liniște am întrebat: “dar tu măcar știi ce înseamnă pocăit?” Le-am ținut un discurs lingvistic despre sensul și originea cuvintelor. Auzisem într-o tabăra despre poca-ianis, și sensul din greacă, și meta-noia. În fine, ideea e ca ar fi fost la fel de hilar să aud că și vecinii se laudă apoi că sunt pocăiți.
Jackie la 6 ani a auzit cum vorbesc câțiva prieteni din biserica despre romi. Cu frică, cu dezgust, cu milă. Pe atunci nu avusesem pe îndelete conversația despre etnie. De fapt acea conversație auzită la mâna a doua m-a motivat sa abordez subiectul.
Surioara mică avea 3 ani jumate și era proaspăt adoptată. După șocul inițial și procesarea informației, i-a spus și sorei ei fără menajamente. Care s-a apucat de plâns și a spus ca nu vrea sa vorbească despre etnie acum. Dar a procesat informația. O vreme mai târziu auzind o femeie extraodinară vorbind despre perspectiva societății si povara etniei rome, care a devenit ulterior o rampa de lansare și un motor de putere după ce si-a asumat originile, fiica cea mică a venit sa ma întrebe: “de ce vorbește doamna despre etnia romă?” “Pentru că și ea este de etnie Romă” îi răspund în șoaptă. La sfârșitul discursului, am ieșit la limonada. Fiica cea mică, fără sa îmi spună, s-a dus la prietena mea de etnie romă, i-a spus cu cea mai dulce voce “si eu sunt roma” si i-a dat o îmbrățișată strânsă si lunga. A fost emoționat pentru mine si pentru prietena mea. Am știut atunci ca am ales bine să le vorbim deschis. Exemplele pozitive și adevarul formează o fundație sănătoasă de identitate.
Scriind gândurile astea, mi-am amintit de povestea unei mame care a adoptat acum 14 ani tot o fetița roma. Între timp a locuit si in America vrei 5 ani. Atitudinea ei este la fel fascinantă si curajoasă, îndrăzneață si clară. Vorbește despre etnia ei si răspunde la întrebări. I s-a sugerat sa nu mai spună tuturor, ca nu toți pricep. Dar poate chiar pentru cei mai înguști la minte, îndrăzneala, frumusețea, elocvența ei pot face diferența.