Nu ne îngrijorăm de copiii noștri când ieșim în lume. Sunt adaptabili, respectuoși, buni și generoși. Doar între oameni realizez succesul consecvenței îndrumării copiilor noștri, conectării și corectării cu smerenie și curaj. Ne bucurăm de ei și cu ei, și ne place că sunt ca un vânt cald și plăcut în contextele sociale. Suntem recunoscători și realizăm că nu e doar meritul nostru.
Dincolo de zâmbete largi, aprecieri și admirație, avem și frecușuri, supărări, și perseverență în tot ce credem că ajută pe termen lung.
A deveni părinte prin adopție înseamnă a-ți asuma o răspundere mare pentru restul vieți. Vor veni și nemulțumire și nerecunoștință, iubirii noastre nu i se va răspunde cu aceeași monedă. Uneori vom sta neputincioși în fața durerii copiilor noștri, durere fizică sau emoțională. Uneori vom plânge cu ei, alteori vom lupta alături de ei. Și de cele mai multe ori vom spera și vom crede pentru ei. Pe bâjbâite. Cu frustrare. Ne-am zburli și noi la o autoritate mai mare dacă ne-ar asculta sau ne-ar ajuta.
Intrăm în al patrulea an de scolioză. Peste o mie de zile de exerciții și kinetoterapie. Trei corsete de plastic tare, menite să prevină agravarea scoliozei. Fie vară fie iarnă. De dimineața până seara. La orele de sport și la nuntă. Vizite la medici. Radiografii. Ridicat din umeri în privința cauzei. Fără nici o promisiune de îmbunătățire.
Ne-am certat din cauza exercițiilor mai mult decât din cauza corsetului. Am plâns de frustrare. Eu, ca mama, mai mult ca ea. Negociem, dezbatem, explicăm. Cum să faci un copil care abia începe școala, să accepte efortul susținut de azi pentru binele de peste 20 de ani?
Totuși, în momentele de luciditate, fiica mea îmi mulțumește că mă țin de capul ei și nu renunț. Că o ajut să continue rutina pentru îndreptarea scoliozei. Apoi mi-a zis că-și seama că dacă nu o adoptam, altcineva n-ar fi luptat la fel pentru sănătatea ei.
Însă următoarea zi îmi zice frustrată, după muncă de lămurire, “doar să știu” că-și va face exercițiile, dar nu pentru că îi zic eu, nici pentru că vrea. Le face în ciuda tuturor, cu o atitudine de adolescentă. Fără chef.
Ceva în mine se zburlește și mă întreb confuză: de ce trebuie să duc zilnic astfel de muncă de lămurire? Nu-mi stă în fire. Natural îmi vine să mă dau deoparte și să las realitatea să vorbească pentru ea. Pentru încăpățânare există consecințe naturale, unele iminente, altele mai întârziate.
Mă aud prefațând conversații grele cu transparență și simplificare de reguli. Zic așa: “Cât încă ești în grija mea, și am o responsabilitate pentru dezvoltarea și siguranța ta, nu negociez. Fie că îți place, fie că nu, luptăm împreună cu scolioza. Școala, caracterul și credința, comunitatea creștină și Dumnezeu nu sunt opționale. De asemena igiena dentară, sănătatea și îndreptarea dinților.” Toate astea se fac mai ușor acum când copiii sunt în creștere.
Sunt liderul copiilor mei. Îi protejez. Îi învăț. Le arăt drumul. Și pe mine mă frământă tot felul de îndoieli, despre ce bătălii merită duc acum, unde pot fi flexibilă, cum să am cale dreaptă și scurtă spre inima și mintea copiilor mei. În final lupta se dă pentru inima lor. Trag nădejde că toți suntem părinți îndeajuns de buni. N-avem încotro.