O perspectivă tradusă despre atașament în asistența maternală.
Este argumentul pe care-l aud cel mai des de la potențialii asistenți maternali: “N-aș putea face asta niciodată. M-aș atașa prea tare.” Dar, iată că și eu m-aș atașa. Atașamentul este și ideea, până la urmă. Copiii n-au nevoie doar de adăpost, mâncare și îngrijitori. Ei au nevoie de familii. Familii care să ofere acestor copii inimile lor, și să-i iubească ca pe unii de-ai lor și “să se atașeze prea tare”.
Folosim greșit cuvântul “atașament” cu sensul mai mult de “legătură”, dar e cu mult mai mult de-atât. Nu e o emoție sentimentală ci e o abilitate fundamentală (ca de a înțelege ce înseamnă mamă). Atașamentul este vital dezvoltării umane. Este forța care învață un copil “că lumea are sens, că nevoile mele vor fi implinite, că oamenii sunt demni de încredere”. Este schela pentru oricare altă relație pe care copilul o va forma, baza fiecărei interacțiuni pe care un copil o va avea cu lumea din jur. Și e nevoie de cel puțin doi oameni să înlesnească asta. Asta înseamnă că de partea cealaltă a acestei lecții foarte importante este un spațiu gol ce așteaptă ca cineva să pășească în el și să facă treaba asta. Dragostea costă – atașamentul costă – și e nevoie de o persoană dispusă să absoarbă costul, cineva dispus să-și pună inima la bătaie pentru acest preț foarte mare dar care merită.
Când te atașezi prea tare de un copil care cel mai probabil va pleca, înseamnă să trăiești în tensiune. Înseamnă să îți dai drumul la inimă – acolo unde iubești și simți și te conectezi – dar ținându-ți mintea în frâu, pentru ce visezi și speri. Mintea și inima ta sunt două lucruri diferite, și le poți conduce separat. Îmi pot dori cu disperare ca un copil sp rămână, în timp ce cred că este cel mai bine pentru el să plece. Pot iubi un copil ca pe al meu, în vreme ce știu că nu e al meu. Și asta e finalitatea situației: nu e copilul meu. Dumnezeu a creat familia, și familia este sacră pentru El. Familii destrămate sunt o realitate frântă a imaginii și lumii perfecte create de El. Dar Dumnezeu este despre și pentru restaurarea a ceea ce păcatul a destrămat, iar eu vreau să fac pate din acestă lucrare de restaurare, ori de câte ori e posibil. Pentru mine, a fi asistent maternal este despre a juca un rol în lucrarea Lui de rescumpărare pe pământ. Ce privilegiu e să fac parte din ceva așa de extraordinar și frumos.
Dar nu am puteri supraomenești pe care cei care spun că s-ar atașa prea mult nu le au. După cinci ani și 22 de copii, soțul meu și cu mine am învățat cum să ne adaptăm și să acceptăm acest rol: Când iubești acești copii din toată inima și bine, când îi iubești ca pe ai tăi, frângerea inimilor noastre este inevitabilă. A-ți lua rămas bun este greu când o spui… sau chiar și înainte s-o spui… și după ce o spui… și uneori e greu pentru totdeauna. Este o pierdere unică, un fel de pierdere în care persoana pe care o pierzi continuă să trăiască – doar că fără tine. Eu port cu mine o durere adâncă și zilnică. Plâng. Îmi amintesc de momentele fericite transformate în amintiri triste datorită personajelor absente. Trăiesc cu un stomac care nu chiar știe unde aparține, uneori se îngrămădește în gât, alteori îmi cade la pământ.
Copiii mei, doi care sunt ai mei prin biologie și doi care sunt ai mei prin adopție – și ei jelesc. Și ei sunt parte din dinamica atașamentului, și de asemenea plâng și își amintesc cu tristețe de cei care pleacă, și se luptă cu emoțiile din stomac. Vorbesc des despre “frații” și “surorile” lor pe care nu-i vor mai vedea niciodată. Dar de assemenea și ei înțeleg – atât cât le permite vârsta lor fragedă – că tot ce am oferit fiecărui copil a meritat. Și ei contină să voteze, de fiecare dată, să primească în casă un nou copil de care să se atașeze din nou și din nou. S-ar putea vedea ca un ciclu repetitiv de pierdere. Dar noi alegem să-l vedem ca un ciclu repetitiv de iubire. Avem oportunitatea să facem asta pentru încă un copil în nevoie.
Și copiii care ne pleacă din casă? Și ei se frământă cu inevitabila pierdere a unei familii din nou. Toată treaba asta este în esență frântă. Dar, împreună cu pierderea, ei duc cu ei și darul atașamentului. Ei iau cu ei dragostea pe care o turnăm în ei, și imaginea și înțelegerea pe care le-am oferit-o despre ce înseamnă o familie. Prin atașametul nostru prea mare, ei au ocazia șă învețe ce înseamnă și ce este atașamentul.
Dar poate, după tot ce am spus aici, îmi schimb părerea. Poate nu mă atașez “prea tare” în final. Pentru că sincer nu cred că așa ceva ar fi posibil. Nu cred că poți să dai prea mult din inima ta, să iubești prea mult, să ai prea multă grijă. În treburile inimii, poate exista sacrificiu și pierdere și durere, dar nu poate fi “prea mult”. Am decis să nu mă îngrijorez despre inima mea. Am decis să nu țin sau să strâng prea mult pentru mine, ci să fiu în mod glorios și stupid generoasă cu inima mea. Eu cred că dragostea și atașamentul sunt cele mai grozave daruri pe care le pot darui copiilor mei în plasament, așa că le dăruiesc cu libertate.
Și mă atașez.