Vă salutăm noi, Mureșenii!
Cei 5. Suntem 4 care ne ținem de mână și o minune în burtica. O minune de băiețel, care va veni în utimele zile de iarnă sau primele zile de primăvară. Încheierea unui capitol și un nou început. Încă o minune a vieții de zi cu zi, de la Tatal îndurărilor, Dumnezeul oricărei mângâieri.
Ne place să spunem că locuim la sat, chiar dacă orașul este la o aruncătură de băț. La țară, unde liniștea cântă, verdele naturii îți scaldă privirea, vântul îți este prieten, vecinii(chiar dacă tot mai puțini) au părul cărunt, povești de viață grele și în curte mai cresc animale, iar pruncii își respiră copilăria prin noroi, gonguțe și buchețele de flori.
De anul trecut suntem familie atestată pentru adopție, suntem în așteptarea potrivirii cu un copilaș din Registrul național pentru Adopții.
Ca orice om, avem vise și planuri, zile în care simțim că cerul zâmbește și poți muta munții din loc, altele în care pașii sunt grei, privirea îndreptată înspre pământ, iar puterea ofilită.Povestea noastră a început acum 15 ani. Tineri și neliniștiți fiind, colegi de bancă, ne țineam de mână la ore, pe sub bănci, spre disperarea colegilor și păcălind profesorii că suntem atenți la ei.Anii au zburat și de-a lungul timpului, mâna în mână, viața ne-a linistit (poate chiar mai mult decât am fi vrut), prin multe provocări, greutăți, boală, moartea unor oameni dragi, relații rupte și multe altele.
De când mă știu, am iubit copilașii, așa că la câțiva ani după căsătorie, am hotărât entuziasmați că este timpul ca familia noastră să crească. Doar că nu s-a întâmplat așa cum ne-am propus noi. Au urmat 2 ani de luptă crâncenă cu infertilitatea, probleme de sănătate, tratamente peste tratamente, dezamăgiri și lacrimi multe. A fost o luptă grea, pentru trup și pentru suflet. Acesta a fost momentul în care Dumnezeu ne-a îngenunchiat, dar în același timp a aprins tot mai mult în noi, ca și familie, gândul adopției. Încă de mic copil am avut adopția pe inimă, văzând exemplul mamei mele care a îngrijit copilașii din vecini, orfani de tată și săraci lipiți pământului. Îi primea la noi în casă, îi spăla, îi îmbrăca cu hăinuțe de-ale noastre, îi sfătuia și îi mustra, iar la plecare întotdeauna mergeau încărcați cu mancare pentru restul familiei. Am crescut înconjurată de o astfel de atmosfera, astfel încât mi se parea ceva normal și de datoria oricărui om să își iubească aproapele, în moduri practice, renunțând la sine și slujind. Așa că gândul adopției a fost întotdeauna acolo, iar infertilitatea nu a făcut decât să îl trezească și să îl amplifice.
Pe când eram în cel mai de jos punct al luptei cu infertilitatea și al durerii, fără nici o altă șansă, am decis să renunțăm la orice ajutor omenesc și medical, să ne abandonăm total în mâna lui Dumnezeu, chiar dacă asta însemna să nu avem copii biologici vreodată.
La foarte scurt timp, s-a întâmplat o minune, am primit promisiunea miracolului vieții. A venit primul copilaș, Ari sau Lara, care a fost un balsam pentru sufletele noastre, o vindecare, un dar nemeritat, cum nu am visat. După câteva luni, am îndrăznit să mai cerem Domnului o minune și cu o viteză covârșitoare a venit în viața noastră Aron sau Radu, copilașul perfect, dar care ne-a dat viața peste cap încă din prima clipă în care s-a născut. Încet-încet lucrurile au început să se liniștească, muntele mic de putere, Aron (semnificatia numelui lui in ebraica) s-a mai potolit:) Am pornit curajoși pe drumul adopției.
Dragostea pe care am primit-o și pe care am dat-o copilașilor în acești primi ani de viață ne-a copleșit.Stateam de multe ori treji noaptea, deși ochi ni se închideau de oboseală și ne minunam de ceea ce poate face Dumnezeu. Cu inima plină de bucurie, iar ochii în lacrimi. Cum doar El poate transforma pustiul și deșertul în pășuni și ape de odihnă. Ne doream din toată inima să dăruim și altor copilași, orfani, ceea ce nu au putut avea: o familie plină de dragoste.Am pornit procesul de atestare pentru adopție, care pentru noi, find familie cu 2 copii biologici relativ mici, nu a fost deloc ușor. Cu mari emotii, dupa 3 luni, totuși l-am primit. Bucuria a fost mare, entuziasmul nostru și mai mare! Obișnuiți fiind cu greul și cu adrenalina ultimilor ani trăiți atât de intens, nu ne speria nimic din ce ne stătea în față. La câteva zile după obținerea atestatului, am vizualizat lista copiilor greu adoptaili. Acolo am găsit o fetiță de 2 anișori, (foarte apropiată ca și vârsta de Aron), de etnie romă, frumoasă foc și care ne-a furat inima pe loc! Povestea ei ne-a impresionat atât de mult. A fost abandonată în spital, iar în primele luni din viata a fost singură, prin spitale. Următorul an fusese crescută de cineva care parcă a uitat de ea și a văzut-o doar ca o datorie. Era un copilaș invizibil, neiubit, neglijat care la 1 an jumate nu știa decât să stea în fund, nu știa să țină o jucărie în mână, nu știa să zâmbească, nu știa să se bucure de nimic. În urma cu câteva luni ajunsese la un asistent maternal deosebit, o familie extraordinară, în care micuța începuse să înflorească. Asta ne dăduse mari speranțe că totul va fi bine. Entuziasmul nostru nu avea limite, emoțiile ne-au cuprins până și ultima simțire obiectivă din corp și deja o vedeam a noastră. Gândind doar cu inima, aruncându-ne în această avalanșă a dragostei, îi facusem loc în inima noastră, o vedeam crescând împreună cu copii noștri, înconjurată și inundată de dragostea noastră, a tutor. Îi și făcusem loc pentru hăinuțe în dulapul copiilor. Îi pregătisem pătuțul lângă patul nostru. Dar cu fiecare vizită pe care i-o făceam ei și pe la medici, visul nostru începea încet să se năruie. Toți copilașii din sistem sunt afectați în urma abandonului, majoritatea au întârzieri, știam și ne-am asumat acest lucru. Am descoperit însă, pe parcurs că ea avea nevoi speciale mari, că în fața îi stăteau mulți ani de terapie fizică și emoțională, avea nevoie de atenție specializată, neîmpărțită , 100% doar pentru ea. Am fi mers până în panzele albe, dar sfătuiți de specialiști, de oameni dragi și maturi din jurul nostru, am început să realizam că noi, așa cum suntem și în formula în care suntem, nu suntem cea mai potrivită familie pentru ea. A fost atât de greu din punct de vedere emoțional, nu pot pune în cuvinte ce am trăit. Am simțit că am pierdut un copil. Ne-am simțit dărâmati, învinși. Am simțit că abandonul intervine iarăși în viața ei, deși atașamentul avusese loc mai mult în inima noastră. Pentru ea eram doi oameni distractivi care îi aducea cadouri. În scurta ei viață a suferise atât de mult, fusese neglijată și invizibilă pentru oameni atâta timp, încât nu mai avea nevoie de ei, nu putea forma relații, nu putea forma un atașament sănătos, ceea ce ar fi fost normal pentru un copilaș crescut în circumstanțe obișnuite.Un copilaș atât de scump, atât de frumos, minunat, dar atât de rănit.A trebuit să ne deschidem bine ochii, să gandim obiectiv, spre binele tuturor și în primul rând spre binele ei. A fost un pas atât de greu, dar făcut prin credință, chiar dacă atunci am iesit din acest episod răniți, confuzi și sângerând. Am primit promisiunea lui Dumnezeu ca ea va fi bine și El, păstorul cel Bun, se va îngriji de ea.
Am învățat o lecție grea, dar prețioasă. Tot mai mult înțelegem rostul acestei experiențe în viața noastră, iar ceea ce a lăsat în inima noastră, va avea impact profund pe viitor. A trecut ceva timp, iar Dumnezeu i-a gasit o altă familie – perfect potrivită pentru ea, pentru nevoile ei, din toate punctele de vedere. Ce bucurie și ce mângâiere. Ce bun și credincios e Dumnezeu! Între timp, El a hotărât să mai trimită un copilaș în familia noastră, pe cale naturală. Ne simtim împliniți, atât de bucuroși, pe deplin încredințați că suntem în Mâna Lui cu tot ceea ce suntem, cu viața, planurile și dorințele noastre. Toate le punem la picioarele Lui, deși suntem nerăbdători. Nerăbdători să ne împletim povestea familiei noastre cu adoptia, să ne legam viața de cea a copilașilor orfani. Nerăbdători să vedem care va fi povestea noastră în Planul lui perfect și desăvârșit, pentru noi toți.Motto-ul ultimilor ani din viata noastră a fost: mergi prin credință, nu prin vedere. Ne-a ghidat și ne-a fost ajutor în vremuri grele. Ne ținem de el, cu tot ceea ce suntem și pentru viitor.
Acest drum a cerut și cere în continuare multă smerenie, răbdare, putere și credința că Dumnezeu este în control, la cârma vieții nostre. Nu noi. Până atunci, rămânem în continuare alături de familiile care au adoptat, care vor să adopte, alături de organizațiile care vin în ajutorul orfanilor, ne rugăm pentru cei 50.000 de copilași care nu au binecuvantarea de a crește într-o familie și ne rugăm zilnic pentru copilașul sau copilașii pe care Dumnezeu îi va pune în viitor în familia noastră.
De ce vă povestesc toate aceste lucruri? Pentru a împărtăși cu voi, cei de aproape și cei de mai departe experiența noastră. De a vă motiva, că fiecare dintre noi poate să facă ceva, este chemat sa facă ceva, să se implice în ceva, care este mai mare decat noi. Probabil că nu pentru toți această chemare este adopția. Sau daca este, nu toți o putem face în mod direct, adoptând, așa cum ne-am imaginat, sau la momentul în care ne-am imaginat. Sunt nenumarate domenii în care nevoia este atât mare.Iubirea aproapelui, iubirea de oameni – este o poruncă. Nu este opțională. Dragostea, cu diferitele ei limbaje, cu diferitele ei nuanțe este începutul, scopul și destinația existenței noastre. Dumnezeu este dragoste, ne-a creat din și pentru dragoste. Dragostea Lui ne cheamă la dragoste.Viața trece, noi zburăm prin ea. Viața ne este atât de ocupată, atât de plină. De serviciu, copii, relații, bani, confort, planuri și vise. Ne-am creat o rutină, trăim din inerție. Viața se desfășoară și ne copleșește zilele și nopțile. Dar toate acestea vor trece. Doar dragostea va rămânea. În dragoste și din dragoste, fiecare poate face ceva. Tu ce decizi să faci?
Pentru cei interesați de lumea adopției, urmăriți pagina Alianța Romania fără Orfani. Cu căldură recomandăm să participați la Summitul organizat de ei în acest an, participare online. Găsiți mai multe detalii pe pagina lor. #fiecarepoatefaceceva #summitARFO2020 #AliantaRomaniaFaraOrfani