Am fost invitată să vorbesc despre o parte specifică din povestea noastră de adopție, într-un grup de suport găzduit de DGASPC. E o bucurie intrinsecă pentru mine să particip la astfel de întâlniri.
La un moment dat le-am spus celorlalte mămici adoptive că in inima copiilor noștri este loc de multa iubire, si pentru noi, si pentru asistenții maternali, chiar si pentru mama biologica. Poate oi fi facut aluzie și la un soi de iubire din partea noastră față de aceste persoane de referință. Nu știu sigur. Mi-a rămas în minte că mi s-a cerut să elaborez la ce ma refer prin această iubire.
Cert este ca iubirea copiilor nostri si iubirea noastră se împletesc si se se suprapun. Si ce iubim noi, lor le vine ușor să iubească. Și ce iubesc ei, ajungem cumva să iubim și noi. Prin prisma lor. Iar iubirea altruistă oferă incredibila libertate. Mai mult decât orice alt sentiment ambivalent, de dezamagire, supărare, furie…
Deci întrebarea se pune: noi, familia adoptatoare, iubim sau nu mama biologica? Cum asa? Se cade? Este posibil? Cum se simte o astfel de iubire?
Comentariul meu m-a luat prin surprindere că n-am stat sa mă gândesc în prealabil la iubirea pe care acum o declaram posibila, necesară.
Am vorbit însă de libertate si de frica in lupta noastră imaginara cu o persoana usor de idealizat pentru ca nu exista in viața de zi cu zi a copiilor nostri. Si eu sunt pentru libertatea inimii.
Biblia ne invita sa ne iubim aproapele. Sa facem bine celor ce ne urăsc. Cu atât mai mult cred ca sunt chemată sa nutresc sentimente de pace fata de femeia care a dat naștere copilului meu. Iubirea mea pentru fiica mea se traduce prin compasiune si iubire din Hristos fata de mama biologica. Cu cat ma gândesc mai mult la asta cu atât are sens.
Iubirea față de aproape nu vine doar cu sentimente călduțe, gâdilitoare. Iubirea este și o alegere – mai ales o alegere – de compasiune, de dorinta de bine.